"confiscaţi de frazeologia (aproape ritualizată) a tristeţii de a îmbătrîni („Ce face timpul din noi!“, „Cum eram şi cum am ajuns!“ etc.), nu realizăm o catastrofă existenţială infinit mai dramatică: trecerea de la copilărie la vîrsta adultă. Maturizarea, în aparenta ei deplinătate, nu e decît o instrumentalizare a fiinţei, o solidificare care încearcă să obţină eficacitatea. Tot ce e posibil pur în copilărie se închide în puţinătatea realului; o imensă plasticitate se schematizează pentru a deveni funcţională. Faţă de acest exces de adaptare, îmbătrînirea e mai curînd recuperatoare: lucrează în ea dizolvantul misterios al morţii care se apropie, presentimentul teribil al unei noutăţi…"
(Andrei Pleşu - Jurnalul de la Tescani)
